Partea 12 •

Nu cred ca va puteti imagina ce perioada grea am avut... Eram epuizata, nervoasa, obosita... nu ma mai puteam concentra la nimic. Fiecare zi incepea intr.un salon, si se termina in acelasi salon, printre ore pierdute, pazindu.l pe Chriss... Simteam ca pica cerul pe mine, si ma izbeste de pamant cu o forta inexplicabila... primeam in fiecare zi o mare lovitura doar sa.l vad intins pe acel pat blestemat, fara sa.mi spuna nici un cuvant. Bine... si asta la inceput. Au urmat perioade in care nu.l vedeam cu zilele, stand izolat intr.o camera, intre patru pereti, rupt de realitate. Cum e sa nu poti privi lumina zilei de maine, sa nu vezi cum apune soarele, sa nu auzi nici un suras, sa nu vezi nici macar un chip care sa.ti zambeasca?!

Saracul John, nu stia ce sa.mi mai faca, doar ca micuta lui Dolly sa fie din nou cum era odata. Nimic nu ma putea distrage de la obsesia mea de a.mi vedea din nou baiatul pe picioare, sa.l stiu langa mine, sa.i simt fiecare puls si rasuflate, sa.l aud cum zambeste cu inima si vorbeste cu sufletul.

- Maia, nu mai suport sa te vad asa. Dumnezeule! Revino.ti ... uite.te la tine, uite cum ai ajuns!!! Esti slabita pe zi ce trece, ai cearcane, nu mai mananci, nu mai dormi, unde vrei sa ajungi?!

- Jonh?! Doar lasa.ma...

Asta era scurtul nostru dialog de mai bine de doua luni incoace. Pentru mine nu mai conta ca este zi... ori noapte... defapt, nici nu stiam fusul orar, nici nu ma interesa. Stateam la o masa veche si acum o am tiparita in minte, era de un cenusiu inchis, iar peste ea o fata de masa alba, care parca imi fixa privirea. Tineam cana de cafea, concentrata, ca si cum nu ar mai exista persoane in afara acestei incaperi care traiesc pentru mine ...

Pe langa faptul ca incet, incet simteam ca nu mai pot, si simteam ca traiesc degeaba, nu mai aveam acel motiv de a zambii... Insa... Insa! Mai este o problema... Cum aveam sa.i spun lui Chriss, ca peste aproximativ 3 saptamani, daca nu mai putin, eu va trebui sa plac?!! Urma sa nu mai aiba nici un sprijin, si se putea apuca oricand de droguri... Imi apareau tot felul de imagini in minte, inclusiv cea in care el zacea intins pe jos, inconstient. Ma rugam continuu sa.si revina odata, aveam nevoie de el! Si nimic mai mult!!

Intr.o dimineata lipsita de orice farmec pentru mine, telefonul m.a trezit din somnul de numai 45 de minute pe care am apucat sa.l savurez si eu in ultimele doua saptamani crunte.

- Domnisoara Madison, sunt eu Jefferson.

- Domnule Jefferson! Ce s.a intamplat? E ceva grav?

- Nu, stati linistita. Defapt eu v.am sunat sa va spun ca puteti sa veniti sa.l vizitati pe Chriss.

- Da?!

- Daa, este foarte bine, si cred ca maine, in mod cert, in vom externa.

- Doamne, sper sa ajung cat mai repede la spital. Va multumesc.

- Nu aveti pentru ce. O zi buna!

In clipa aceea am alergat cu toata forta ramasa spre usa, urcandu.ma in primul taxi, plecand de graba la spital.

Nu as putea sa descriu clipa in care l.am vazut stand in fata mea. Eram socata de.a dreptul. Avea aceeasi lumina in priviri, motivul pentru care eu ma trezeam in fiecare dimineata cu zambetul pe care i l.am primis! Mi.au scapat dosarele din mana, eram cuprinsa de un fior ciudat, groaznic, dar stupid de placut. Stiu doar ca am alergat din rasputeri in bratele lui, sarutandu.i fruntea si punandu.l sa.mi promita ca nu ma va lasa nici macar o zi fara sa.l aud!

- Iubitooo!!!

Cred ca e foarte aiurea sa privesti fix o persoana, o persoana care face parte din viata ta, sa o vezi cum tremura si plange, si.ti spune din tot sufletul ca i.ai lipsit si ca ii era dor de tine...

Au urmat cateva zile in care Chriss a trebuit sa se odihneasca, zile mai mult sau mai putin linistitoare, insa stiam ca avea sa se refaca. Eram fericita ca ma va putea sustine din nou si ca imi va fi alaturi. Aveam insa o nedumerire, doctorul Jefferson mi.a dat un avertisment inainte sa plec... Bucura.te de iubirea lui, cat inca e langa tine!