Stateam pe scaunul de langa patul lui si.l priveam. Nu puteam spune nimic, cert era ca teama de a i se intampla ceva rau ma cuprinsese demult. Il tineam strans de mana, dar era din ce in ce mai rece, iar acest fior transmis ma tulbura. Ma tulbura crunt, ma afecta asemeni unui accident ce.ti lasa traume adanci. Nu multi realizeaza pe moment ce se intampla, pun raul inaintea binelui, si asta nu e tocmai ok. Nu sunt nici prima persoana dar nici ultima pusa intr.o astfel de situatie, insa in orice moment, prefer sa cred ca va fi bine. Numai ca acum ... ce putea fi bine acum?! De ce a trebuit sa.mi faca una ca asta... stia clar ca va lasa multa suferinta in urma. Asta a si facut.
Problema nu era numai la Chriss. Problema aparea si la mine. Nu mai aveam concentrare pe chestiile de zi cu zi, si chiar rutina zilnica mi se parea o tortura mult prea dura pentru mine. Stiam clar ca de la prima ora a diminetii urmeaza sa mi le petrec pe urmatoarele 17 in spital. Ai mei erau foarte ingrijorati, iar John si Tania incercau sa ma linisteasca, dar si ei erau framantati continuu de starea mea. In acele momente imi doream doar sa se termine, sa se termine odata! Vroiam sa fie bine, pur si simplu, nu mai suportam. Cat poate indura un om? Un simplu copil de 17 ani, cat?! Dar am indurat... am indurat enorm...
Pana intr.o dimineata de 7 Aprilie, o dimineata ploiasa de primavara, o dimineata ce mi.a schimbat complet viata... Am ajuns in camera lui Chriss, iar privirea mi.a fost cuprinsa de o ceata apasatoare, cand am zarit zeci de asistente incercand parca sa.l readuca la viata. Doctorul Jefferson se uita cu o privire foarte ciudata la mine. Ma pregateam intr.un fel pentru ce e mai rau iar in altul ... deja cedasem. Chriss a intrat in coma.
Nu stiu cum sa ma exprim, sau ce sa zic... Nu ar putea intelege nimeni, nici chiar eu care am trait asta, cum e sa stai zile in sir pe un scaun sa privesti in gol si sa te gandesti la trecut... dulcele trecut, care intr.adevar a trecut. Zilele alea... acele zile, s.au transformat in saptamani.... luni! Cursurile mele le.am ratat, nu m.am mai intors in tara.. evident, am ramas in America.
Ajunsesem in luna Iunie, mai exact 23. O zi destul de placuta, chiar calduroasa in adevaratul sens al cuvantului. In drumul spre clinica ii priveam pe cei din jurul meu cum isi afiseaza zambetul ala pur, parca erau toti fericiti. Oare ei nu aveau probleme?! Graba alerta si zilnica a Americii e incomparabila cu oricare alt loc de pe pamant. Zgomotul era infernal, dar totusi, nici chiar el nu ma putea trezi din transa in care eram adancita de luni intregi. Urma sa am o zi la fel ca toate celalalte. O zi in care sa.l admir, o zi in care sa.i vorbesc, dar fara sa.l aud, sa.l intreb din nou "de ce nu.mi zambeste" si sa astept inca pe atat sa.mi raspunda... era trist, nu am cuvinte sa.mi descriu starea. Mi.era groaza de mine numai sa.mi zaresc chipul. Preferam sa ascund orice oglinda din casa, pentru ca nu mai aveam un zambet placut... fata imi era cuprinsa de cearcane adanci si evidente, zambetul absent... eram obosita, infometata, dar nu cedam. Aveam momente in care chiar si eu ma intrebam, oare cat mai pot indura?
Stand si privindu.l in continuu de mai bine de 3 ore, ii surprind un gest. Si.a miscat degetele, iar cu ultimele puteri si.a intors capul spre mine. Isi tinea ochii aproape inchisi, si mi.a spus "sa nu pleci...".
Doctorul Jefferson era uimit. Dupa atatea luni de coma, el incepea sa.si revina.
Programul de recuperare a durat destule saptamani. Regimul era strict, iar programul de odihna la fel...
In ziua de externare, parca deja eram alta. Cel putin afisam un zambet sincer, imi vedeam baiatul pe picioare, si chiar urma sa vina acasa.
Cel mai greu a fost penru familia mea probabil sa.l accepte si sa inteleaga cu adevarat situatia. Dar nici chiar eu nu o intelesesem...
Aveam momente in care cuvintele mamei mele parca imi rasunau in minte... De ce l.am ales tocmai pe el, un baiat asa. Puteam avea oricare alt baiat normal. Nu... nu eram sigura pe ceea ce simtisem pentru Chriss, dar ma atragea, si nu vroiam sa.l pierd, indiferent de situaite. Ma gandeam la viitor, dar preferam sa traiesc in prezent, si asa de o perioada numai in trecut priveam. Am riscat mai mult. Eu nu eram o oricare alta, eu eram EU, iar eu il vroiam pe EL.
In luna August l.am convins sa mergem la mare, pentru a avea mai mult timp pentru noi. Profesorii m.au informat oricum ca.mi voi putea relua fara probleme cursurile si ca totul va fi ok. Asa ca intr.o seara de sfarsit de vara, am plecat pe malul marii ...
- Povestea va mai cuprinde doar cateva parti. Va astept cu comentarii, impresii si de ce nu, presupuneri de sfarsit! Multumesc pentru aprecieri.❤
Aprecierile....sincer, le meriti!
RăspundețiȘtergere